I. 4. După câțiva ani (Sare de lămâie)

– Mă scuzați! m-am ridicat brusc.
El chicoti şi se ridicase în picioare zâmbindu-mi şarmant. M-am uitat mai atent la privirea lui şi simțeam că îl cunosc de-o viață. Pe lângă asta, toți nervii mei acumulați de la Sara şi Alex s-au eliminat lăsând loc calmului. Am ridicat deodată sprâncenele ca semn de uimire. Nu-mi venea să cred că ne reîntâlnim şi nu-mi venea să cred cât de mult îşi poate pune timpul aprenta pe chipul unui om. Nu-mi venea să cred în ce timp ne-a adus destinul în față.
– Ce femeie frumoasă te-ai făcut! Te rog, ia loc! şi-mi oferi un loc lângă el.
– Nu pot să cred! Sebastian… tipul care râdea mine în copilărie, chicoteam.
– Păi, dacă erai amuzantă, zâmbi. Apropo… dă-mi voie să te pup.
Nici nu avusesem timp să mă aplec că deja fusesem pupată pe obraz şi când se retrase mă privi în ochi. Mă simţeam ciudat.
– Cât de prost poate fii cineva să râdă de doi ochi de smarald?
Brusc, simțeam cum complimentul lui îmi adună histamina în obraji. Parcă începeau să se încălzească şi îmi mulțumeam în gând că mă dădusem cu fond de ten. Să mă dau bine pe lângă managerul de la Bistro.

– Ce te aduce prin România? am schimbat subiectul încercând să mă fac comodă.
Zâmbi şi apoi începuse să-mi spună motivul şăderii în țară pentru câteva luni până se vor aranja nişte lucruri la el acasă. Acasă în Catalonia, asta e tot am reuşit să memorez pentru că deja mă gândisem la plajă, o nucă de cocos cu un pai şi un bronz pe măsură.

Încă nu-mi venea să cred că stau în față cu Sebastian după atâția ani şi încă la o cafea. Parcă era cafeaua de dimineață şi povesteam vise. Nu puteam să cred că băiețelul acela, unul din frumoşii tipi din gaşca Tiranii, că băiețelul ăla care îşi punea câinile să mă latre de fiecare dată când mă vedea pe motiv că era aleea lui sau că îmi arunca cu bulgări de zăpadă iarna de după maşini pe motiv că nu voiam să mă dea cu sania (şi el dacă te dadeau cu sania, spuneai că îți dădea drumul pe tiroliană) sau că mă tachina pe motiv că eram o schiloadă cu părul scurt şi nu suporta fetele cu părul scurt.
Nici mie nu-mi plăcea de el şi la fiecare bulgăr primit îmi vedea limba scoasă strâmbându-mă la el sau de fiecare dată când mă striga „o băiatule!” îi arătam degetul mijlociu şi niciodată nu ne salutăm.
După ce intrasem la un liceu şi el absolvise liceu, viața ne-a separat. Fiecare cu drumul lui. El plecase să lucreze în țări străine şi nu văzuse cum am devenit o domnişoară simplă cu părul lung şi educată. Cum devenisem în patru ani femeia cu principii şi putea să aibă ce bărbat voia. Însă, nu ne-am uitat pentru că internetul a avut grijă să ne stârnească curiozități şi ne adăugasem în listele de prieteni şi acolo ne uitasem.

Însă, după ani şi ani… stăteau față în față doi oameni maturi care se priveau profund şi îşi vorbeau ca şi cum le-ar fi trecut anii tinereții la o ceaşcă de ceai. Parcă eram cei mai buni prieteni şi ne puneam la curent cu ultimele noutăţi ca două muieri. În timp ce vorbeam, îl priveam fără să-mi dau seama ca un copil care încearcă să emite ceea ce spune mama şi mi se părea puţin amuzant. Aveam pe chip un zâmbet tâmp şi ochii mei îi urmăreau buzele, până când mi se aprinsese ecranul mobilului.

– Vaii! exclamasem brusc privind telefonul. Laura…. şi ridicându-mă brusc am vărsat cafeaua pe mine.
Sebastian râse şi se aplecă cu un şervețel să şteargă cămaşa, dar i-am luat-o înainte smulgându-l dintre degetele lui.
– Trebuie să plec… i-am spus grăbită. Am o şefă de zici că-i uragan, şi am dat să plec.
– Roxana…se auzi în urma mea.
Însă nu m-am întors să-i răspund. Am luat-o la pas grăbit prin Palas până la lift. Singura cale să ajung la etajul 3 era doar liftul şi îmi făcea în ciudă. Laura insistase cu telefonul să apar cât mai repede şi am luat-o pe scări oprindu-mă la fiecare etaj să vă dacă pot lua liftul, dar era în zadar. A trebuit să ies pe la Starbucks ca să o iau pe scări.
Când am ajuns la etajul corespunzător, mă izbisem de Franco.
– Încet, scumpo… ai să-ți rupi picioarele, mă prinse de brațe şi mă strânse uşor. Avem şedință şi sincer să fiu… cu aşa cămaşă te-aş băga goala în sală, spuse el privindu-mi bustul murdar de cafea.
– Franco… mă aşteaptă soția ta! m-am retras din mâinile lui.
El se uită la mine ca şi cum plănuia ceva, apoi se asigură că nu-l vede nimeni.
– Laura poate să aştepte! şi mă apucă brutal de braț. Vei intra cu mine…
– Ce faci, Franco?! Dă-mi drumul! dar el mă trase după el în vestiar. Te rog să te potoleşti! țipasem la el.
– Dă-ți jos cămaşa…
Îmi dăduse drumul la braț brutal şi mă împinse uşor printre hainele agățate în cuier. Şi-a scos sacoul şi mă uitam la el. Nu aveam de gând să stau ştiindu-mă cum aş putea să reacționez, dar el începuse să-şi scoată camaşa din pantaloni cu un zâmbet viclean. M-am opriat de el începând să-mi pierd calmul şi într-o fracţiune de secundă s-a lăsat o linişte apăsătoare…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s